6/7/11

Odă în metru antic

Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;
Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce.
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare trista;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

---------------------

No creía que algún día aprendería a morir;

Joven para siempre, envuelto en mi manto,

Alzaba mis ojos soñadores hacia la estrella

De la soledad.


Súbitamente llegaste en mi camino,

Tú, sufrimiento, dolorosamente dulce.

Hasta el fondo bebí la voluptuosidad de la muerte

Implacable.


Patéticamente ardo vivo, atormentado como Neso,

O como Hércules envenenado por sus ropas;

Mi fuego extinguirlo no puedo con todas

las Aguas del mar.



Por mi propio sueño, abrasado, me lamento,

Sobre mi propia hoguera me estoy derritiendo...

¿Puedo resucitar luminoso como

el Ave Fénix ?


Que desaparezcan los ojos inquietantes de mi camino,

Ven otra vez en mi seno, indiferencia triste;

Para poder morir en calma, ¡devuélveme

A Mi propio ser!


Mihai Eminescu




Traducción: JCA